Prefata

O poveste spusa dupa implinirea marelui sau vis de a vedea Roma, la intoarcere, in torsul monoton al autoturismului pe autostrazi straine (pe cele romanesti nu a mai apucat sa le cunoasca!). O poveste, pe care regret ca nu am inregistrat-o (dar, si daca n-as fi fost ocupat cu sofatul, prezenta reportofonului l-ar fi inhibat pe povestitor, iar farmecul povestirii s-ar fi atenuat). O poveste, care mi-ar fi placut sa o spuna si unuia cu talent in manuirea condeiului (desi, pe multi scriitori si jurnalisti i-am indemnat sa se aplece spre intelepciunea acestui Badea Cartan modern, cum imi placea sa-l prezint studentilor mei). O poveste, va asigur, mult mai lunga si mult mai savuroasa decat aceste Aduceri aminte … Dar, este firesc. Chiar si eu, cand scriu, sunt mai atent si selectez ce pun pe hartie, in functie de scopul urmarit, de grupul tinta ori de subiectul pe care doresc sa-l dezvolt.
Dupa ce am terminat de citit prima parte a acestei carti (ba razand de unul singur; ba chiar lacrimand; ba avand impresia ca-i aud glasul autorului si-i vad zambetul sugubat; ba avand senzatia ca unele intamplari seamana cu cele ale unui indragit povestitor moldovean; ba rascolit de propriile-mi amintiri din copilarie etc.), dezamagit ca totul s-a terminat prea repede si prea brusc, nu am putut sa nu-mi pun si unele intrebari, in fapt, dorinte de a „reasculta” intamplari trecute deja in negura istoriei:
-de ce oare, baciu Sancraianu (asa l-am numit acum peste 30 de ani si asa imi va ramane in minte si suflet) nu a pomenit nimic despre razboiul la care a participat si in care, „sergentul taran” (cum il numea generalul Corneliu Dragalina) s-a afirmat prin fapte ce i-au fost recunoscute, oficial, dovada fiind decoratiile primite?
-de ce oare, nu ne-a transmis si noua atmosfera si dramele perioadei de colectivizare a agriculturii si ale perioadei ce a urmat, toate traite de acest taran-carturar, poate altfel decat unul nestiutor de carte?
-de ce oare, intre aducerile aminte, nu a inclus si o parte din savuroasele-i comentarii legate de perioada post-revolutionara? Printre acestea, in povestirea despre care va vorbeam, unul se refera la Legile elaborate de noul nostru Parlament: „ Eu, si de zece ori citesc cate un articol din aceste legi, ca sa-l inteleg. Da’, numa’ un lucru am inteles: toate legile astea is facute pantru cei de le-o facut”!
-de ce oare, baciu Sancraianu nu s-a „laudat” cu realizarile lui privitoare la rezervatie, cu implinirea visului de a vedea Roma, cu medaliile „La Quercia” (2000) si „Frunza de argint” (2006), acordate de foruri stiintifice internationale? Legat de rezervatie, raspunsul pare sa-l gasim in cuvintele sale, spuse lui Dumitrescu (1983): „Aceasta este o alta poveste si ea nu incape in cadrul sec si oficios al unei autobiografii”. Cat privesc distinctiile, cred ca este adevarat ceea ce-i declara lui Ţeposu (in 2003): „… nu m-am uitat dupa premii si medalii, nu m-au interesat”
-de ce oare, nu a acordat familiei sale cel putin un subcapitol, de vreme ce si-a iubit sotia si copiii, poate nu la fel de mult ca bujorii, dar sigur mult mai profund. Sa fie vorba despre o iubire in maniera mostenita de la tatal sau („tica”)?
Raspunsul il veti afla sau il veti intui, stimati cititori, la fel ca si mine, daca veti avea rabdarea parcurgerii intregii carti de fata.
Aduceri aminte … este de fapt un roman sau, cel putin asa il consider eu. Un roman scris de un taran cu putini ani de scoala, dar cu o temeinica scoala a vietii si cu un bagaj de cunostinte, cu mult peste media multor intelectuali formati in noua noastra societate, cunostinte acumulate, autodidact, din frumoasa-i biblioteca (as indrazni sa spun din invidiata-i biblioteca, de aproape 6.000 de volume!). Pentru el, cartea era un tip particular de interlocutor, declarandu-i lui Dumitrescu (1983) ca: „Acestor carti le datorez luminarea mea si intelegerea celor ce ne inconjoara”. Tot ele, cartile, il fac constient de „… cate cunostinte exista, dar pe care, inca necunoscandu-le, vad cat de multe sunt de stiut si, in acelasi timp, imi dau seama de putinatatea cunostintelor mele”, asa cum ne scria in 6 februarie 1994.
Iar ca afirmatia mea de mai sus sa nu para a fi nefondata, doresc sa va istorisesc, foarte pe scurt, un crampei din vizita facuta la Roma, dupa participarea la un foarte important congres international („Parcurile Nationale pentru Mileniul Trei”, Camerino – Abruzzo, 19-25 octombrie 2000), la care a fost invitat – si a vorbit in reuniune plenara – si baciu Sancraianu. Ghidul nostru la Roma a fost parintele Fratila (pe atunci vice-rector la Colegiul Pio-Romeno din Roma), un bun cunoscator al istoriei Romei si o gazda deosebita. Fie ca ne prezenta Columna, fie Colosseum-ul, fie bazilica Sf. Petru, baciu Sancraianu avea cate ceva de adaugat, lucru ce l-a determinat pe ghidul nostru sa se opreasca si, poate usor iritat, sa-i spuna: „Baciule, eu nu-ti mai spun nimic, caci vad ca dumneata stii tot”! Cinstit sa fiu, nici eu nu prea eram in apele mele, desi sentimentul de mandrie, generat de cunostintele baciului nostru, incerca sa atenueze constientizarea multelor mele lipsuri de cultura generala. Sprijinindu-si cei 83 de ani in baston, baciu Sancraianu, imbracat in hainele romanesti in care a fost mire (!) si privind cu piosenie statuia Sf. Petru din centrul bazilicei, i-a raspuns doar atat: „Ie, ie, da’ io am cetit!”.
Revenind la prima parte a acestei carti si la raspunsurile pe care baciu Sancraianu nu mai poate sa ni le dea, eu cred ca, intentionat, el nu a vrut sa vorbeasca despre anumite lucruri. Sunt convins ca el a dorit, ca un adevarat indragostit de satul romanesc, sa ne transmita, asa cum a perceput-o el, atmosfera din satul Campiei ardelene, din perioada interbelica, cu toate bunele si relele, cu toate bucuriile si necazurile, cu toate limitele din acele vremuri, cu toata bucuria trezita de amintirile din tinerete, amintiri ce domina mintea noastra dupa ce am pasit in cel de-al optulea deceniu de viata.
Alternand povestirea, cu dialogul si pastrand graiul tipic al satelor din aceasta campie, romanul de fata poate reprezenta un izvor de cunoastere, deopotriva pentru etnologi, lingvisti si istorici. Pentru mine a fost un moment de desfatare spirituala, de imbogatire culturala si – de ce sa nu recunosc? – chiar de regret ca nu am darul manuirii frazelor, la fel ca si acest Badea Cartan modern! Sunt incredintat ca multi dintre cititori vor simti la fel ca mine.
Cat priveste partea a doua – De vorba cu oameni –, cei care au ingrijit aceasta editie au avut buna inspiratie sa completeze unele din „lipsurile” marcate de noi prin intrebari, selectand o serie de scrieri din carti, presa sau chiar din reviste stiintifice, in care cititorul poate afla mai multe despre Marcu Sancraianu, povestea rezervatiei „Campul cu bujori” si legenda aparitiei lor la Zau de Campie.
De asemenea, cititorul se va convinge ca aceasta rezervatie a fost sfintita de baciu Sancraianu, ca vreme de sase decenii ea a devenit tot mai prospera, tot mai cunoscuta in lume, tot mai cautata. Dar, tetea Iosca nu mai este, baciu Sancraianu s-a dus si el, iar vremurile de azi, dincolo de bulversarea atator lucruri bune, nu ne-au mai dat niciun profesor Alexandru Borza si niciun alt Marcut, carora sa le pese de rusinea ce ne-ar paste daca … Ceea ce este insa sigur, este faptul ca „Acum, campul de bujori de la Zau de Campie pare orfan” (Romania libera, 23 apr. 2007).
Şi tot in aceasta parte, vom putea constata „metamorfozele” pe care unii jurnalisti (si nu numai) le-au realizat din povestirile custodelui onorific! De aceea, mi-ar fi placut ca Aducerile aminte sa cuprinda si povestea reala si corecta, scrisa de cel ce a trait-o.
In fine, pentru ca cititorul sa-l cunoasca mai bine pe acest „romancier-postum”, mai doresc sa spicuiesc din doua scrisori ale sale. Intr-o lunga scrisoare din 29 iulie 1998, imi scria printre altele: „… eu am mandria ca sunt: 1. roman, 2. apartin bisericii Romane unite cu Roma si 3. sunt taran. Niciuna pentru mine din aceste trei mandrii nu e mai mare una decat alta. E sfanta mea treime a pamanteanului”.
Daca vei avea rabdare sa citesti romanul baciului Sancraianu, vei descoperi, draga cititorule, un altfel de roman – mult mai deschis decat majoritatea politicienilor nostri; vei vedea un infocat, dar lucid, credincios greco-catolic si te vei delecta cu intelepciunea unei „specii” de taran, pe cale de disparitie, daca nu chiar disparuta cumva!
In 4 martie 2000, pe o ilustrata cu castelul baronului Istvan Ugron din Zau de Campie, scria: „Tot ce este frumos, nu conteaza de la cine provine. Ce este conteaza”. Merita sa invatam, romani, maghiari, germani, evrei, tigani etc., cum se poate trai frumos si in armonie, asa cum ne indeamna si cum reiese din randurile taranului-carturar, Marcu Sancraianu!
Odata cu aparitia acestei carti, baciu Sancraianu, „… dupa ce a poposit in sufletul nostru cu o intreaga poiana plina cu metafore” (Ladariu, 1984), va intra definitiv in legenda bujorului de stepa de la Zau de Campie, bujor si rezervatie cu care a constituit, in scurt timp, „o tripla simbioza” (asa cum ne-am intitulat un articol publicat intr-o revista din Italia, in 2003).
De fapt, eu cred ca Marcu Sancraianu insusi a devenit o legenda!
Dar, ma intreb cu teama de a afla raspunsul: generatiile viitoare vor mai indragi legendele?
Oricum ar fi, cartea de fata merita sa vada lumina tiparului si, cu siguranta, ea va interesa pe toti cei ce au vizitat rezervatia, cunoscandu-l sau nu pe autor, pe toti cei care au auzit de ea, precum si pe cei ce o vor cunoaste in viitor, daca… Daca cei responsabili vor sti sa-si asume responsabilitatile!

prof. univ. dr. Vasile CRISTEA

Cluj-Napoca, la 16 decembrie 2009

 

Postfata

Dupa inmormantarea tatalui nostru, in august 2008, noi, frații, am intrat in „sanctuar”, adica biblioteca, unde, intr-un dulap a carei cheie era totdeauna in buzunarul tatalui, am gasit trei caiete invelite in matase ce conțineau un jurnal despre existența caruia nu știa nimeni din familie.
A fost scris incepand cu anul 1988, cand tata avea 70 de ani, și cand, pensionar fiind, a avut timpul și dispoziția necesare pentru a-și pune pe hartie, cu scrisul lui marunt și indesat, “aduceri aminte”.

Prima pagina din „Aduceri aminte”

Fiecare dintre noi le-am rasfoit in graba, cu maini tremurande, parca intrand in sufletul lui și am ințeles din primele pagini ca insemnarile erau facute pentru noi, cei care ii urmam.
“Cel ce nu are trecut, nu are prezent si nu crede in viitor” scria Nicolae Iorga.
Cred ca aceasta judecata de valoare este valabila și se aplica de la nivelul comunitații celei mai mici, familia, pana la nivelul
națiunii și chiar mai mult, al intregii omeniri.
Cei ce nu-și cunosc trecutul și stramoșii, de care trebuie sa fie mandri, nu se cunosc pe ei inșiși, nu iși știu radacinile, nu ințeleg drumul pe care trebuie sa mearga și ratacesc in lume ca niște orfani.
Deoarece fiecare dintre frați vroia sa pastreze pentru el aceste amintiri, am hotarat sa transcriem conținutul caietelor in format electronic și sa-l multiplicam pentru fiecare frate și nepot.
Eu și soția mea, Cornelia, am inceput munca de editare, care s-a dovedit dificila, avand in vedere ca insemnarile au fost scrise “dintr-un condei”, fara corecturi sau reveniri, facand referiri la oameni și fapte dintr-o vreme cand noi nu existam, pe care le știam vag din povestirile parinților noștri, in grai ardelenesc, cu multe regionalisme, unele care nici nu se mai folosesc.
In noiembrie 2009 am aratat prima listare a „Aducerilor aminte” doamnei Mariana Pavaloiu, muzeograf la Academia Navala “Mircea cel Batran”, care m-a indemnat sa fac o carte și sa o public, argumentand ca ar fi o pledoarie pentru cauza nobila a ocrotirii naturii, pentru studiu și cultura, o reflectare a vieții satului interbelic vazuta prin ochii unui copil.
In scopul intregirii imaginii eforturilor facute de tatal nostru pentru ocrotirea bujorului de stepa din Zau de Campie, am adaugat extrase din publicații și fotografii.
Am trimis listari fraților mei Marian și Petrișor, care m-au ajutat in descifrarea unor expresii și regionalisme. Marian mi-a trimis o biografie a tatalui nostru pe care am integrat-o in carte, iar Petrișor, caietele pe care le-a gasit in biblioteca și in care tata a consemnat trairile din vremea in care a fost pe frontul din rasarit, precum și culegeri de folclor din Zau.
Am trimis o listare domnului profesor Vasile Cristea care, prin prefața scrisa, ne-a dat plusul de incredere necesar pentru ca amintirile tatalui nostru sa vada lumina tiparului. De la domnul profesor Cristea avem inregistrarea video a vizitei facute in anul 2000 cu un grup de profesori din Belgia și de la Cluj la rezervația de la Zau și la noi acasa. Vizionand acea filmare, m-a frapat cuvantul hotar, pe care tata il folosea adesea in explicațiile date vizitatorilor. Același cuvant il folosea și mama cand veneam in vacanțe și ma intreba: “Iluț, cum ii hotarul pe Baragan?”. Daca ii spuneam ca graul și cucuruzul arata bine, sufletul ei de om al pamantului se bucura.
Sunt oameni care, in viața fiind, au ctitorit o biserica ori o manastire. Tatal nostru o viața intreaga a ocrotit o planta, bujorul de stepa, poate mai mult decit și-a ocrotit familia. In slujba acestei flori și-a pus puterea de munca și o buna parte din timpul disponibil. Din primavara pana in toamna, mergand pe jos kilometri buni dus-intors, a ingrijit fiecare fir, fiecare bujor, știa cați sunt in fiecare parcela, cum crește, inflorește și cate semințe face fiecare.
Niciodata nu a spus „nu mai pot” sau „nu mai vreau sa am grija de rezervație”. Acesta era rostul lui, pentru asta s-a nascut. Știa ca noi suntem o parte a naturii și, daca avem grija de ea, avem grija de noi.
Tuturor celor care și-au adus contribuția la finalizarea acțiunii de pregatire pentru tipar a aducerilor aminte și nu in ultimul rand lui Jan Picingine, un bun prieten al meu, care a facut o supervizare a textului inainte de a-l da la editura și care mi-a dat o binevenita sugestie de a explica regionalismele la subsolul fiecarei pagini, le mulțumim din suflet.
„Aduceri aminte” ne aduc aminte ca parinții noștri au fost niște oameni, acolo și ei, care au trait ca și noi cele omenești și la care trebuie sa ne gandim frumos și sa ne aducem aminte de ei cu drag.

Constanța, 9 martie 2010

Iuliu-Augustin Sancraian

 

CUPRINS

Prefața
Biografie
Partea I Aduceri aminte
Motive
Origini
Inceputul si Alba Iulia
Din jos de drum, la neamțu’ Metz
La scoala, opinci noi
Prima prietenie
Plansul la copii
Primul colindat
Poveste de la matusa
Poezie incalcita
La scoala in clasa I
Apa de beut de la Varvara
Harbul Chetei
Despre litera Ş
Bucuria primului omat
Descantatul de uima
Prima vacanta de vara
Fog-meg, taurul, curcubeul
Şincai, scoala, biserica si Pitu
Borza, Blajul si bujorii. Nu te teme
Ora de religie
Ratustele doamnei Parlea
La padure, la bojori
Targul la Pir si socialismul
Arghir si Elena
La gimnaziu la Ludus
Codreanu la Zau si vacanta de Craciun din 1928
Poeziile lui Coșbuc
La neamuri la Velceri, verisoara Lucretia
Diferendul cu Romul Popa, preot ortodox
Pal Ioan si Cocoara Ioan, inecati sub gheata
Alti inecati la zi de targ si sarbatoare
An secetos si gheata. Moare gasca
In banca cu Goldstein si Botani
Ispravile lui Pacala dupa stiva de lemne si sfintirea bisericilor ortodoxa si greco-catolica din Zau
La tetea Iosca la bojori
La furat prune la matusa Marie
Primul pelerinaj, pe jos, la Nicula
Matușa Agniș
La Blaj cu ASTRA
Pe cand eram țangau
Sinteza – dupa 60 de ani
Partea II-a De vorba cu oameni
Bujorii și viața custodelui lor in imagini
Postfața

Fragmente din carte

Biografie

Marcu Sâncrăianu – 2002 Zau de Cîmpie 1917, 25 septembrie – Vede lumina zilei Marcu Sâncrăianu, fiul lui Marcu şi Anica, din comuna Zau de Câmpie, judeţul Mureş.
1924, 15 septembrie– Începe şcoala primară în comuna Zau de Câmpie, pe care o absolvă în anul 1928.
1926, 10 mai– Profesorul Alexandru Borza, întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj, pune bazele Rezervaţiei Botanice din Zau de Câmpie, iar Marcu Sâncrăianu, copil fiind, își promite sieși să-i poarte de grijă.
1928, 15 septembrie– Începe cursurile Gimnaziului din Luduş, pe care le întrerupe în anul 1930, după absolvirea clasei a II-a.
1939 – Este încorporat în armată la Batalionul 3 din Regimentul 1 Transmisiuni Deva.
1941, 22 iunie– Este trimis pe front ca radiotelegrafist pe centrala mobilă a comandamentului Corpului 6 Armată, pe durata campaniei din răsărit.
1942, ianuarie– Este judecat şi condamnat la moarte de Curtea Marţială din cauza unui ordin transmis greşit unei divizii, ce a suferit mari pierderi. Cu puţin timp înainte de execuţie, sentinţa este anulată de către comandantul Corpului 6 Armată, care a cercetat cazul şi a constatat că transmiterea greşită a fost făcută de unul din operatorii staţiei radio, subordonaţi sergentului Sâncrăianu.
1942, noiembrie – Ca urmare a îndeplinirii cu devotament a îndatoririlor de şef staţie de transmisiuni, comandantul Corpului 6 Armată îl propune pentru a fi avansat la gradul de sublocotenent şi decorarea cu ordinul “Mihai Viteazu”, dar Marcu Sâncrăianu preferă să fie recompensat cu 14 zile permisie acasă. Deşi permisiile erau interzise în acea perioadă, comandantul Corpului 6 Armată, generalul Cornelius Dragalina, l-a trimis cu maşina la gară, unde a prins trenul spre ţară. În acest timp, unitatea sa este încercuită de sovietici în Stepa Kalmucă şi suferă mari pierderi, deoarece începuse ofensiva sovietică.
1942, 25 Decembrie– Ajunge acasă în permisie după un drum greu pe timp de iarnă.
1943, ianuarie – Se înapoiază pe front, dar nu i se permite să treacă Nistrul pentru a ajunge la unitate, deoarece situaţia unităţilor de pe frontul de la Stalingrad şi Cotul Donului este confuză.
1943, martie– Este trecut la partea sedentară a unităţii şi este deconcentrat.
1943, decembrie– Este concentrat din nou şi este trimis pe front la compania de transmisiuni a comandamentului Corpului 6 Armată.
1944, 23 August– Sub conducerea căpitanului Horia Cosmovici, subunitatea, aflată la acel moment la Bicaz, primeşte ordin să se retragă spre Focşani. Ferindu-se să nu fie luaţi prizonieri de sovietici, militarii din subunitate ajung pe data de 29 august 1944 la Buzău, unde comandantul companiei le dă ordin să plece acasă.
1944, 5 septembrie– Ajunge acasă la Zau de Câmpie, dar este prins de hortişti şi este internat în lagărul de la Şăulia de Câmpie împreună cu alţi bărbaţi din zonă, printre care şogorul (cumnatul) său Vasile Soporan şi Sandica Băieţan, pentru a fi duşi la construirea de fortificaţii.
1944, 10 septembrie– Evadează din lagărul de la Şăulia de Câmpie şi se înapoiază în comuna natală, unde stă ascuns până la trecerea frontului.
1944, octombrie– Se prezintă la unitate, este deconcentrat şi lăsat la vatră.
1945, martie– Este ales secretar al Comisiei de reformă agrară, preşedinte fiind Miclea Toader. Din 1945 lucrează la primăria Zau de Câmpie, ca agent fiscal.
1947, 30 august– Se căsătoreşte cu Maria Florea, fiica lui Niculae şi Aurelia, din comuna Bogata de Mureş.
1948, 10 august – Se naşte primul copil – Mărcuţu.
1948, 20 octombrie – Începe protestul (timp de şase săptămâni) împotriva interzicerii Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), lăsându-şi barbă şi frecventând biserica reformată (ungurească) din Zau de Câmpie. A încetat protestul după ce a fost chemat de mai multe ori la securitate.
1949, 28 septembrie – Se naşte al doilea fiu – Mărian.
1950, noiembrie – Se naşte prematur al treilea fecior – Aurel, care decedează după şase zile, în aceeaşi zi cu mama lui Marcu Sâncrăianu.
1952, 23 ianuarie– Se naşte al patrulea copil – Iuliu.
1955, 22 iunie– Se naşte al cincilea fiu – Petrişor.
1959, noiembrie– Este numit şef contabil la Gospodăria Agricolă de Colectivă din Zau de Câmpie.
1961, decembrie– Este casier la G.A.C. din Zau de Câmpie.
1962, februarie – Este primit în calitate de candidat în rândurile membrilor Partidul Comunist Român.
1964, decembrie– Este încadrat din nou pe funcţia agent fiscal (casier) la primăria Zau de Câmpie.
1967 – Împrejmuieşte rezervaţia botanică cu un gard din stâlpi de beton şi sârmă cu fonduri obţinute de la primăria din Zau de Câmpie şi prestaţia prin muncă efectuată de cetăţenii din comună.
1969 – Protestează din nou prin petiţii trimise la patriarhie împotriva interzicerii cultului greco-catolic. Este urmărit şi cercetat de organele de securitate, iar în anul 1971 este sancţionat cu vot de blam cu avertisment pe linie de partid. Nu a cerut niciodată ridicarea acestei sancţiuni.
1979, 30 septembrie– Se pensionează de la primăria Zau de Câmpie.
1995, martie– Decedează fiul cel mare – Mărcuţu.
1999, martie– Decedează soţia – Maria.
2008, 22 august–Se stinge din viaţă, trecând la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul de lângă Biserica Română Unită cu Roma din Zau de Câmpie.

Poveste de la mătuşa
Mătuşa Marie ştia poveşti, dar nu de acelea cu zmei şi balauri. Ştia şi ne povestea când avea poftă, altfel, orice am fi făcut, nu ne povestea nimic.
–Să vă spuie bună-ta. Când spunea asta ştiam că orice stăruin-ţă era în zadar.
Zicea că ne spune poveşti, dar în realitate erau mici întâmplări ori poezii care aveau circulaţie prin şezători în timpul iernilor.
La o stăruinţă a mea, după ce o necăjisem destul cu vorba că să-mi spună una cât de mică şi să fie cu draci cât de mulţi, că mie aşa de mult îmi plac, să fie cu coarne cât a vacilor noastre şi cozi lungi să se târâie după ei.
După cum am mai spus, mi-a spus povestea, dar cu condiţia să o învăţ şi să o spun la ai noştri acasă. E drept că povestea mătuşii n-a fost poveste, ci o poezie, dar, dacă din toate poveştile ce mi le-a spus nu-mi mai amintesc nici una, pe asta am învăţat-o. Cum am mers acasă, m-am şi lăudat că am o poveste de spus. N-a fost nevoie de prea multă stăruinţă din partea mamei, că am spus-o imediat:

Pe din sus de ţintirim
Merg fetile duhănind,
Câte una, câte două,
Cu pipe şi cu jaşcauă.
Iese dracu din colibă,
Să le puie foc în pipă
–Lasă-ne drace în pace,
Că suntem fete sărace
Şi umblăm cu furea-n sat,
Să ne căpătăm bărbat.

Drept răspuns când am terminat, mi-a zis:
–Mînca-ți-ai povestea!
–Ba să o mânce mătuşa, că ea m-a învăţat!
Că-i poveste ori poezie, ce are a face, principalul e că am spus-o de multe ori. Și azi, după 65 de ani, ea tot mai are loc în mintea mea şi tot poveste cred că este.

Apa de beut de la Vârvara
Casa în care am crescut şi am trăit până m-am însurat şi apoi m-am mutat în Şes sub via baronului, nu avea apă de beut. Toţi vecinii din jurul nostru aduceau apă de beut de la ciurgău, un izvor cu apă foarte bună la o distanţă de 1 Km. În apropiere, locuia o femeie pe care o chema Vârvara şi la acest izvor de apă foarte mulţi îi ziceau tot „Vârvara”.
Adusul apei pentru mâncare îl făceam de la fântâniţa din marginea lacului, aproape de Râpa din Continit şi o aduceau de obicei tica sau mama cu cofa sau fidileşul. Cea de beut o aduceam noi, copiii. Trebuia să ne aşteptăm rândul la umplerea vaselor, aşa că de multe ori aşteptam şi câte un ceas, ori chiar două ceasuri până ne ajungea rândul.
De regulă, eram trimişi după apă la Vârvara eu şi cu soră-mea Aurelia, căreia îi spunem Ica, şi o aduceam cu un fidileş de 6-8 litri.
Distanţa era destul de mare şi pentru a ne fi mai uşor, puneam fidileşul pe o botă de lemn ca de o jumătate de metru. Eu prin-deam de un capăt, iar soră-mea de celălalt, veneam ba alături, ba unul înainte şi celălalt în urmă. Nu ştiu cum se făcea că cu toate sfaturile ce ni le dădea mama când plecam de acasă, să avem de grijă să nu ne batem, să ne purtăm bine, să nu dăm cumva de bai cu ceilalţi copii până ne umpleam vasele cu apă, în puţine rânduri duceam la îndeplinire aceste poveţe, cu toate asigurările ce le dădeam amândoi, că să n-aibă frică şi să nu se teamă.
Spre ciurgău, de obicei, eu luam bota şi fuga, fuga să ajung mai repede, iar soră-mea cu fidileşul în mână, gol după mine. Eu la ştrec o aşteptam, dar după ce-l treceam, ca să fiu sigur că vine şi ea, o aşteptam, mergeam împreună câtva timp. Apoi o luăm iar la fugă înainte, mai ales dacă vedeam că mai sunt şi alţi copii ce mergeau după apă.
Ţineam rândul după cum treceam şanţul peste o scândură ce făcea legătura între drum şi ciurgău.
Cei mai îndrăzneţi săreau şanţul plin cu apă şi destul de larg, şi, ca urmare, mulţi dintre noi, la sărirea lui, mai greşeam şi, în loc să ajungem pe partea cealaltă a şanţului, ajungeam în mijlocul lui, în nămol. Necazul nu era prea mare, deoarece, în afară de cămăşuţa lungă de pe noi, nu avea altceva să se murdărească, iar picioarele le spălam la repezeală în tău, care era la vreo 30-40 metri peste drum şi ştrec.
De apa ce curgea din ţeava de la ciurgău nu ne puteam folosi să ne spălăm pe picioare când erau adunaţi mulţi clienţi în aşteptarea rândului.
Înapoierea era întotdeauna mai complicată, mai des când aşteptam timp mai îndelungat şi de obicei ne duceam după apă de beut când se punea de mămăligă, ca să avem apă proaspătă la mâncare.
Apoi Ica, soră-mea, care era o fire mai iute şi totdeauna grăbită, în timp ce veneam cu fidileşul plin cu apă, mă tot silea:
–Păşeşte mai iute măi, ponihosule, că cu tine mă apucă sara pe drum.
–Vrei mai iute! Du-te tu înainte, iar eu oi mere cum vrei tu, îi răspundeam eu.
Dar ce credeţi că făceam? Eu în urmă, în loc să merg omeneşte, mă sprijineam în amândouă picioarele şi trăgeam înapoi. Ea mă smâncea, eu cădeam, ba mă loveam, că nu de puţine ori îmi curgea sângele pe nas, dar ştiu că nu mă durea nimic şi nici nu-mi păsa.
–Te-ai lovit rău, te doare, hai la tău să te speli, că nu-i mere aşa plin de sânge.
După care mă punea să merg înaintea ei, ori eu mai mic şi
mai domol din fire, nu-i veneam pe plac.
–Opreşte, mă câne, să-ţi arăt eu cum se mere!
Într-o clipită era la mine şi jup, jup cu pumnii în spate. De fugeam, era şi mai rău, că mă ajungea şi îmi căra mai mulţi pumni, îmi încasam porţia şi la drum din nou.
La început mai tare, dar pe urmă din nou la pasul meu.
–Pune jos, mă câne, să-ţi arăt eu cum se mere.
Puneam jos şi întorceam spatele să mă jupească, am văzut că scap mai uşor aşa.
–Hai păşeşte, mă câne, ce eşti tu.
–Las’ că te spun eu lui tica şi mamei şi apoi îţi dau ei ţie, n-ai tu frică.
Se întâmpla că vedeau de acasă cum se petreceau lucrurile, apoi atunci prindeam curaj şi strigam.
–Hai la ea mamă că asta-i nebună, că mă bate de mă omoară!
Dar ajuns acasă, mirosul de mămăligă cu lapte ori tocană de pui, le uitam pe toate şi mâncam amândoi dintr-un blid, iar Ica mă îndemna.
–Mănâncă mă, să creşti odată, să poţi mere mai repede cu fidileşul, să nu te întreacă alţii pe drum.
Ștrec= Calea ferată

Descântatul de uimă
Pe când umblam la şcoală, într-o bună zi mi s-a făcut o umflătură la grumaz între ureche şi barbă. Umflătura ca umflă-tura, dar începuse să mă doară.
Doctorul vinea la Zau de la Luduş tot la două săptămâni, puteam muri în voie bună din partea doctorului, oamenii mai cu strare se grijeau de sănătatea copiilor, dar cei mai mulţi eram la dispoziţia muierilor pricepute în tămăduirea diferitelor beteşuguri, cu lecuirea lor, ori cu şi mai marea îmbolnăvire, după noroc şi rezistenţa acumulată de neamul său.
Tica şi mama îngrijoraţi de starea mea destul de dificilă, ce să facă? Unde să se ducă? Până una alta, fuga cu mine la mătuşa Cătălina, mare descântătoare a tot felul de beteşuguri.
Mă pipăie, mă întreabă cum mă doare, de când şi stabileşte că-i uimă, acum i se spune oreion, iar leacul era să stau acasă vreo săptămână la căldură, să-mi pună făină de mălai încălzit la gât, în care a mai pus ceva amestecuri de huşte şi usturoi, şi eu să merg în fiecare zi pe la dânsa să-mi descânte.
–D-apoi cu şcoala ce fac?
–Stai acasă până te vindeci.
–Şi dacă nu mă vindec şi lipsesc de la şcoală, v-o place?
–O săptămână, ş-apoi se alege şcoala. Mai daţi-o în turbă, că nu vă faceţi toţi popă, dascăl ori notarăş.
–Las’ că io o-i întreba în feştecare zi pe Marta ce v-a mai învăţat şi-ţi spui io ca să nu rămâi în urmă cu şcoala, a zis tica.
Ştiam că odată hotărât că trebuie să stau acasă, apoi trebe să stau. Şi am stat.
Nu ştiu cu ce m-o moşmolit la grumaz, dar căldura ce o simţeam la grumaz din făina de mălai, cu căţei de usturoi şi nu ştiu mai ce, dar îmi plăcea. Cât de descântat, nu mă lăsa să merg singur, ziceau că cine ştie pe unde ajung, că m-oi dezlega la grumaz şi câte alte mai spuneau, de parcă ştiau că eu chiar aşa aş fi făcut de mă lăsau de capul meu.
Întâi am mers cu mama la descântat, măcar că nici mama, nici tica nu prea le credeau. De ochii lumii, a vecinilor, a satului, vrând, nevrând trebuiau să facă la fel cu ceilalţi oameni.
Între timp, tica a intervenit pe la primărie şi l-a avizat pe Czitrom (Ţitrom), doctorul din Luduş, că este un copil de şcoală beteag şi să vie la Zau să-l vadă.
Acesta a răspuns că are peste 30 de sate şi în unele din ele are jumătate din copii bolnavi, să mă ducă marţi la Luduş, era şi târg săptămânal şi era la domiciliu, restul zilelor pe la şcoalele din plasă, în plus, parcă era înţeles cu mătuşa Cătălina, că să stau acasă să nu mai merg la şcoală câteva zile.
Biata mătuşă, cum mergeam la dânsa, îşi lăsa tot lucrul şi îşi lua spălătoarea de vase pe care o încălzea şi începea să vorbească singură. Eram tare atent şi până am învăţat tot descântecul nu m-am lăsat. Dar dacă atâtea pălăjănii mi-au rămas în minte, descântecele le-am dat cu totul uitării, mai ales că vorbele se repetau mereu şi-mi părea că-i o treabă fără de nici o noimă.
Ce era mai deosebit era că după ce termina descântatul, mă lua de mâini şi mă ducea la gura cuptorului de copt pâine. Mătuşa zicea şi acolo o parte din descântec, iar obligat, să pup partea de deasupra gurii cuptorului. Făceam asta, pot spune cu multă plă-cere, numai să mă vindec.
Pe urmă nu mai venea cu mine şi mă trimitea singur să pup gura cuptorului, doar când veneam înapoi o întreba pe soră-sa, mătuşa Ravecă, mama Martei, dacă am cenuşă pe gură. Aceasta însemna că am pupat gura cuptorului, altfel se putea să o înşel, ceea ce se mai şi întâmpla. Odată, supărată, mi-a zis:
–Mă copile, tu n-ai pupat cumsecade gura cuptorului şi apoi cum ti-i vindeca dacă nu faci toate aşa cum cere descântecul?
–No, las că-ţi vedea că îl pup cum se cade.
Ca să scap de bănuială, mai ales că după vreo câteva zile a început ca umflătura şi durerea să bată în retragere, după cât timp nu ţin minte, dar ca să le arăt că respect toate cele poruncite de descântec şi să demonstrez şi acasă la ai noştri cât îs de corect, când am pupat gura cuptorului mi-am frecat atât obrazul stâng cât şi cel drept, dar şi barba, fruntea şi nasul. Cred că mi-am făcut o sfântă ungere cu cruşala ce se face la ieşirea fumului din cuptor. De aici aţă acasă, dar şi la fereastră să-i spun mătuşii că am respectat rânduiala prescrisă. Cei din casă, când m-or văzut, i-a pornit râsul ca pe copii.
–Noa, nici amu nu am pupat gura cuptorului?
Ce mai! Ce să-mi răspundă, râdeau cu hohote toţi din casă.
–Ni la Mărcuţu, gândeşti că-i Michiduţă din cărindaru’ nost, a zis Nicu, soră-mea.
Iar mama, printre râsete:
–Du-te şi te spală să nu te vadă cineva, că tăt eşti ca ăia din comediile din târgul Sâmpetrului.
M-am dus şi m-am spălat în vadră, cu apă rece, însă cruşala, în loc să se spele, s-a întins peste toată faţa, iar eu, din bălan cum eram, am devenit negru ca tăciunele, iar mama:
–Hai să te spăl cu apă caldă şi săpun, că o veni tată-to din sat cu cineva şi mi-i face de toată ruşinea.
–M-am spălat o dată, ce nu vi-i de ajuns, las să mă vadă să ştie toţi că o trebuit să pup gura cuptorului di la mătuşa Cătălină, să ştie că am fost beteag şi de aia nu m-aţi lăsat să merg la şcoală, ş-apoi dacă oi rămâne repetent, să ştie toată lumea cine-i de vină. Ş-apoi gata!
–Nu vii să te spăl io cu apă caldă şi sopon? Treaba ta, vine tată-to şi îl pun pe el să te spele cu cărămidă roşie zdrobită şi să te frece cu chefea de poiată. Hai odată şi nu mă mai ţine din lucru, ia uită-te în oglindă să te vezi şi tu ce drac şod eşti.
M-am uitat în oglindă. Acolo nu mai eram eu, era un pui de ţigan ca oricare din hurubele de peste drum de noi, doar că cel din oglindă avea părul roşu ca al meu.
–Nu-i bună oglinda, asta-i de alea mincinoase, am mai văzut io, de pomană vreţi să mă păcăliţi.
Dar păcăleala s-a terminat repede. Tica cu dăscăliţa au venit la noi să vadă ce-i cu mine, dacă-s tot beteag şi dacă am mai învăţat ceva.
Am fugit în casa dinapoi şi n-am mai aşteptat să fiu chemat la spălat. M-a spălat în vreo trei ape, până a rămas apa limpede, m-a şters şi repede, repede mi-a dat pe mine o cămăşuţă curată. Cum să mă vadă dăscăliţa în haine mocicoşe ? La întâlnirea cu dăscăliţa abia am spus bună ziua şi am început să o rog să nu se supere.
–Io aş fi mers la şcoală, da’ tica şi mama nu m-au lăsat pentru o căcărează de uimă care nu mă lăsa să înghit, şi nu mă dure’ deloc aşa de tare, că aşa, io aş fi mers la şcoală, dar nu m-o lăsat, apoi dacă nu m-o lăsat, nu m-o lăsat şi gata! Io am ascultat aşa cum ne-a învăţat dumneaei, că trebe să ascultăm de părinţi şi să nu facem ce nu trebe, şi io am făcut numai ce mi-o spus să fac, dar de altă dată nu m-oi mai betegi şi n-oi mai lipsi de la şcoală.
–Ştiu, ştiu că eşti ascultător şi-ţi place la şcoală, pentru aceea am venit, mă miram că lipseşti zile în şir de la şcoală.
Apoi, mulţi ani m-am ţinut de cuvânt şi nu m-am betegit de nimic. Doar pe mătuşa Cătălina o tot rugam să-mi spună descân-tecul de uimă, dar n-a vrut defel. Zicea că trebuia să-l învăţ din furat pe când îmi descânta, că așa numai îi de leac, iar dacă mi-l spune dumneaiei apoi nu-i mai de leac descântecul dumnisale.
L-am fost învăţat bine de tot, dar gândul la poeziile de la şcoală, cântecele pe care le învăţam şi mai ales acel:

Vine, vine primăvara,
Se aşterne-n toată ţara.
Floricele pe câmpii
Stai să le adună-m copii.
Creşte, creşte iarba verde,
Ciocârlia-n nori se pierde,
Haide să ascultăm copii
Al ei cântec din câmpii.
Şi azi, la şaptezeci şi unu de ani, când sunt singur, încerc atât de melodioasa cântare şi o văd la masă pe dăscăliţă făcând semne prin aer cu nuiaua ca să cântăm.

Tare mult îmi plăcea şi alt cântec:
Se duce vânătorul
În codru la vânat,
Iar cornul lui de-aramă
Răsună ne-ncetat.
Rar riro – rara riro
Rar riro – rara riro.

Atât mi-a rămas în minte din el, poate a mai fost, dar s-a dus cu anii pe cărările uitării.
S-a dus un an de şcoală, iar eu am trecut cu bine, chiar foarte bine clasa, aşa că acum cine mă întreba dacă umblu la şcoală, eu le şi spuneam că-s în clasa a doua de amu.

crușală= funingine
chefea=peria
șod= urât

Ora de religie
O dată pe săptămână aveam oră de religie, când venea la şcoală domnul părinte, un preot nu prea bătrân, dar noi îl vedeam ca pe un moş, cu vorbă domoală, dar clară, răspicată, de puteam înţelege bine tot ce ne spunea.
În celelalte zile la intrarea în clasă mai ziceam rugăciunea, domnul învăţător mai trecea drept la lecţii, dar domnul părinte nu uita niciodată să ne spună „ridicaţi-vă în picioare” şi să spunem rugăciunea.
O ţin minte şi azi, ba chiar şi melodia o ţin minte, e drept că la început o cântam rar. Rar să treacă timp cât mai mult din orele de lecţii, pe când cea de la ieşire din clasă o cântam repede pentru a ieşi cât mai iute din clasă afară, unde cred că toţi copii se simt în largul lor.
Şi domnul părinte, se numea Noghi Todor, cânta rugăciunea împreună cu noi şi îşi făcea cruce frumos. Rugăciunea de intrare în clasă era cam așa:

Doamne, Doamne, ceresc tată,
Noi pe Tine te rugăm,
Întăreşte-a noastră minte
Lucruri bune să-nvăţăm.
Că Tu eşti stăpânul lumii
Şi al nostru tată eşti
Şi pe toate cele bune,
Numai Tu le împlineşti.

Se aşeza nu la masă, venea în mijlocul nostru, pe o bancă, și ne întreba care ştie Tatăl nostru, Născătoarea sau Împărate ceresc.
Cei ce ştiau, ridicau mâna, dar dânsul întreba totdeauna pe cei
pe care îi vedea mai înapoi şi nu ridicau mîna.
–Spune cum te cheamă pe tine măi, măgăruţule.
Cel întrebat spunea cum îl cheamă.
–Ştii tu, Tatăl nostru?
–Nu!
–Bine măgăruţule, dar acum să zici după mine.
Şi amândoi ziceau Tatăl nostru, o dată, de două ori, de trei ori, dar de la început mai spunea.
–Să ziceţi toţi şi cei care-l ştiţi şi cei care nu-l ştiţi.
Pe unul l-a întrebat.
–Ei, tu îl ştii, măi măgăruţule?
–Eu ştiu Tatăl nost, dar pe mine mă cheamă Moldovan Gheorghe, nu măgăruţ!
–Ai dreptate, măgăruţule. Să te aud.
–Să-l spună măgăruţul dumitale, eu am numele pe care mi l-ai dat la botez.
Era copil priceput şi nu suferea a i se spune oricum, iar domnul părinte n-a avut încotro decât să se lase bătut de un copil din clasa a II-a primară. Nu i-a mai spus niciodată măgăruţule, îi spunea pe nume, ba încă îl dezmierda şi îi zicea frate Georgică, iar noi ceilalţi elevi după ce a plecat domnu părinte îi ziceam: „mă, mă tu ai ajuns frate cu domnu’ părinte!”.
Rugăciunile le învăţam după felul în care dânsul le ştia din şcoala de teologie de la Blaj. Ne corecta să nu zicem în Tatăl nostru „şi ne iartă nouă greşalele noastre” ci să zicem „şi ne iartă nouă păcatele noastre”. La Născătoare, în loc de „fecioară” să zicem „vergură” şi în loc de „muieri” să zicem „femei”, că aşa este mai româneşte şi limba noastră sună frumos, ca un clopoţel de cioaie pe care îl aveţi la icoana naşterii Domnului, cu care umblaţi la colindat.
Dar, cu toată severitatea sa, era şi foarte bun şi îngăduitor. Să ne fi prins cumva cu vreo minciună, că apoi era vai de capul nostru. Avea o boticuţă din trestie de mare şi da cu ea în capul mincinosului, să ţină minte că minciuna e cel mai mare rău şi mare păcat, îi una din cele zece porunci: „să nu minţiţi”.
Ora de religie de obicei ţinea două ceasuri. Când se termina, dascălul trăgea afară de clopoţel, să-şi termine lecţia, dar nu ne lăsa până nu spuneam rugăciunea de ieşire din clasă, e drept în pas alergător, cam aşa:

Toţi cu inimă curată,
Ţie Doamne-ţi mulţumim,
Tu, cu darul tău prea Sfinte
Ne-ajuţi oameni buni să fim,
De ce-i rău să ne ferim,
Ţara noastră s-o iubim,
Ţie Doamne-ţi mulţumim.
Amin, amin.

La primul amin eram în bănci, dar de multe ori la al doilea amin eram aproape de uşă. Zburam nu altceva, că tare uşurei eram, iar afară cred că nici împăratul nu se simţea atât de stăpân pe ţara lui, precum eram noi, copiii, pe ograda şcolii.

cioaie=bronz

Intoarcere la pagina Carti.